Biletul lăsat pe masă

Joi seara, după o zi plină de zbucium, cȃnd Buni a mea se ȋnvȃrtise prin casă de colo colo, făcȃnd fel și fel de chestii, era ȋn starea ei de agitație și am lăsat-o să-și facă numărul, interveneam doar dacă exagera,… iar acum e seară, e ora opt, ora la care Buni se pregătește ȋn mod normal de culcare, ritualul e că șade ȋn fotoliul ei, automatizat, privește apatică filmul de la ora 18, de obicei un ‘krimi’ mai mult comedie… și așteaptă ora 20 cand ȋncep știrile. Apoi la opt și un sfert ȋmi spune că ea se culcă. Foarte rar rămane trează mai mult. Azi ȋnsă Buni a mea e la birou, ȋn fata fotografiei soțului și scrie ceva cu mȃna tremurȃndă. O las ȋn pace și merg să pregătesc patul ȋn dormitor și baia. Ȋi place seara și dimineața să ȋmbrace hainele de pe calorifer, sunt calde și asta ȋi face bine. Mai trec ȋn fugă prin bucătărie să văd dacă totul e ȋn ordine, apoi mă ȋntorc ȋn sufragerie. Buni e deja ȋn fotoliul ei, lumina din camera de zi e stinsă, ȋn sufragerie e doar lumina televizorului, așa că mă ȋntreb ce-o fi lucrat ea la birou așa de cu spor ȋnainte, dar aștept resemnată și obosită să spună că ea nu mai poate și că merge la culcare. Dupa știri mă anunță că ea se retrage, dar că eu pot să răman cȃt vreau și-mi spune noapte bună. Eu ii spun că pot să vin s-o ajut, abia apoi voi reveni la televizor sau poate merg și eu la culcare. Doar mȃine avem amȃndouă liber!
Ne pregătim ȋmpreună de culcare, o ajut deși știe sărmana și singură să se dezbrace, doar că uneori durează atȃt de mult și ȋi cere atat de mult efort ȋncȃt prefer s-o ajut. Apoi alteori e atȃt de dezorientată ȋncȃt nu știe ce are de făcut.
Seara schimbatul e rapid, dezbrăcat, luat cămașa de noapte, dantura la pahar și gata… apoi mergem ȋn dormitor și o ȋnvelesc apoi cu un pupic pe frunte ȋi spun noapte bună și vise plăcute. Ȋmi mulțumește zȃmbind pentru tot ceea ce fac pentru ea și ȋmi urează și ea noapte bună. Ȋnchid ușa dormitorului și mă gȃndesc să merg ȋn sufragerie și camera de zi să văd dacă totul e ȋn ordine. Lăsase totul ȋn cea mai mare ordine, e foarte ordonată, dau să sting lumina cȃnd pe fața de masă zăresc un bilețel scris tremurat și cu litere tot mai mici, care pȃnă la urmă se pierd. Ȋncerc să-l descifrez, nu ȋnțeleg tot ce scrie, dar citindu-l ȋmi dau lacrimile. Asta statea scris:

  ‘Draga Otto, eu merg la culcare, pentru că sunt foarte obosită și nu mai pot aștepta. Te aștept ȋn dormitor, tare mi-ar plăcea să-mi faci un masaj la picioare, că mă dor de nu mai pot! Noapte bună, a ta Elfie!’

Pȃnă aici nimic deosebit, doar că Otto e mort sărmanul din 1996, ea ȋl așteaptă aproape ȋn fiecare seară și e tare tristă că nu mai vine. Uneori ȋmi spune cu glas trist, că soțul ei iar n-a dormit acasă. Fiicei ei i-a spus că ea crede că Otto are pe altcineva, pentru că nu mai doarme acasă…

                                                                                                 *

Vineri dimineață cȃnd fiica ei a venit i-am arătat biletul, l-a luat spre păstrare, dar i-au dat si ei lacrimile.

 

Satul care moare

Am fost cȃndva demult acasă, la Palatca, satul părinților mei, leagănul copilăriei mele. Făcusem un drum rapid pentru a ne aduce provizii de sărbători, iar cȃnd verișoara mea a coborȃt la casa bunicii să ia ceva de-acolo, eu am rămas in masină si am prins răgaz să arunc ochii peste sat, văzȃnd cum arată așa trist și părăsit ȋn prag de ȋntuneric, pe loc mi-au venit aceste versuri ȋn minte și pe o batistă de hȃrtie am scris repede ca să nu le uit… iată ce-a ieșit:

302712_386747341402332_1172988308_n

Imagine: Lorand CzineghePalatca-Magyarpalatka

Satul care moare

Un sat ce-i plin doar cu bătrâni,
E satul care moare,
În cimitir cu moşi, străbuni,
Se duce fiecare.
Şi casele-s pe ducă azi,
Se-nhâie una câte una,
Moşi ce erau feciori ca brazi,
Azi cu pământu-s una.
Şi fetele de-odinioară,nişte flori,
Sunt azi doar babe ştirbe;
Cernite vin de sărbători,
S-asculte cele sfinte.
Ar vrea cu toţii înapoi,
Tinereţile pierdute;
S-au dus ca turmele de oi,
Pe căi nepietruite.
Copiii, tinerii din sat
Plecat-au unul câte unul;
Şi stau bătrânii pe-nserat
Doar, doar o veni vreunul!
Se uscă ochii lor de dor;
Copiii n-au să vină.
Doar în ajun de sărbători
Dau fuga, cu câte-o maşină
Încarcă raţe, porci, găini
Şi ouă duc şi lapte;
Şi damigenele cu vin
Şi nuci şi mere coapte.
Le-aduc bătrânilor câte-un ziar,
Să vadă şi ei ce e-n lume;
Şi pleac-apoi… bătrânii iar
I-aşteaptă-n prag de lume.
C-aşa e satul cu bătrâni,
E satul care moare;
Şi sărbători din moşi străbuni,
La ce să ţină fiecare?
Că singuri sunt şi de Crăciun,
Ei stau cu roua-n gene,
Ştiind ca Dumnezeu e drept şi bun,
Pe-ai lor copii, acasă o să-i cheme!
Şi-adorm pândind în noapte-un zvon,
Că doar acu-i devreme,
Colinde-ar vrea într-un ison,
S-audă-n sat, să-i cheme.
Şi de-am veni, ce fericiţi
Ar fi acum părinţii noştri,
Noi… am plecat copii smintiţi
Lăsându-i singuri cu strămoşii.
* * *
Plecând, privirea mi-o întorc spre sat
Din deal, de sub pădure,
De n-aş vedea eu fumul înălţat
Spre cer, fuior cum suie,
Aş crede satul meu pustiu,
Şi făr de viaţă… poate,
Dar că acolo-s ai mei ştiu
Parcă aud şi-acuma a lor şoapte,
Cum ne urau de sărbători,
Ani mulţi şi sănătate!
Că ne aşteaptă-n sărbători,
Şi să venim, că au de toate.

Palatca
20.12.2005

Contract de ȋnchiriere

 Ca ȋn fiecare zi de marți sau miercuri, cum plănuim, vine să mă ȋnlocuiască o doamnă, fosta femeie de servici a lui Buni, Kerstin. E drăgută, povestitoare, stă cu Buni cȃte trei ore, timp ȋn care eu pot să ies, să fac ce vreau.

Săptămȃna trecută merg să le spun că mai stau să ȋntind rufele la uscat, apoi plec, cȃnd ȋmi ieși Kerstin ȋn cale, hohotind ȋn pumni:

– Ilona, doamna face contract de ȋnchiriere pentru căine! Spune ea  și dă-i pe rȃs. Mă duc să văd despre ce e vorba și o găsesc pe Buni completȃnd de zor un formular de contract de ȋnchiriere, scria sărmana atȃt de mărunt ȋncȃt n-am reușit să citesc ce scrie. O ȋntreb ce face și ea ȋmi răspunde:

– Ȋnchei un contract pentru cȃinele meu, pentru Blacky (mort bietul, de 26 de ani), că așa vor avea grijă de el, nu-i așa? Ȋi zȃmbesc lăsȃnd-o să ȋși facă treaba, că oricum stricase formularul și ȋi scriu rapid fiicei un sms s-o ȋntreb dacă e voie să scrie pe ele. Răspunsul vine prompt – DA. Așa că le urez spor la treabă, Kerstin călca haine, mă rugase să-i dau ceva treabă să-i treacă mai repede timpul, iar buni se joacă de-a proprietarul.

   Buni e de fapt proprietara casei ȋn care locuim, o casă mare cu chiriași iar jos la parter, un Centru de zi pentru bolnavii cu demență – Curcubeul; mai are o casă jos ȋn oraș care fusese căndva căminul ei, cu magazin la parter și pe lȃnga astea, aici nu departe de noi pe versantul opus al dealului o grădină cu livadă și o căbănuță de lemn, un adevărat colț de rai.

   Ȋi face mare plăcere să facă unele chestii, care ȋi dau impresia că ȋncă e stăpȃnă pe situație. Ȋn realitate fiica ei dispune de toate, fără știrea ei Buni nu mai poate face nimic.

                                                         * * *

  Am revenit dupa trei ore, Buni era fericită că făcuse contractul de ȋnchiriere, nici ea nu știa ce anume și cui ȋnchiriase, dar era pentru cȃinele ei așa că na. De ce nu?…

 

Nu scriu poezii…

Nu scriu poezii…

 

Stau și privesc la pagina albă

Litere-nșir, ca mărgelele-n salbă.

Scriu fără noimă, ce-mi trece prin minte,

Ades mă opresc, să ȋmi caut cuvinte;

Ideile curg, ne-ncetat ca un rȃu,

Se-nvolbură-n minte, nu pot să le țiu.

Zăgazuri de pun, cu greu de le-opresc,

Oricȃt aș mai vrea, nu pot să le pornesc.

De-aceea cȃnd scriu ne-ncetat pe o foaie,

Ideile-mi curg si plouă-n șiroaie

Și pagina albă se umple de-ndată,

Apă de cȃntec, de dor, nesecată,

Patima vieții, durerea ne-nvață

Iubire și dor, necaz și speranță.

Eu stau și adun cuvintele-n salbă,

Căuș ȋmi fac mȃna s-adun iar ȋn palmă:

Izvorul de cȃntec, zbuciumul vieții,

Durerea, iubirea, zȃmbetul tristeții,

Triumful, tăcerea și gȃndul ce doare,

Zbaterea inimii… scriu la-ntȃmplare.

Și foaia se umple cu semen grăbite;

Nu scriu poezie, ȋnșir doar cuvinte.

 

Cluj-Napoca 16.02.2006

La bunica

Când eram mică şi mergeam,
La ţară la bunica mea,
Din dud eu dude culegeam
Cu pruncii de pe strada mea.

Copii şi păsări ne-ntreceam,
Să facem gălăgie,
Venea bunica ne certa,
Dar fără de mânie.

Cănd foamea ne prindea pe toţi
Cu gheara-i de oţel,
Bunica ne hranea pe toţi
Ba chiar şi un căţel.

Cluj-Napoca /2004

(Vol. Cartea cu jucarii – Ilona Braica

502artacm5

imaginea preluata de la http://www.preciousmoments.com

Bunica

 

20160626_194313[1]

Bunica mea avea un dud,
Plin de copii și dude,
Copiii de pe toată strada
Veneau la noi ȋn curte.
Bunica mea avea copii,
Nepoți , nepoate multe,
Ce sus ȋn dud culegeau mii
Zemoase , coapte fructe.
Bunica mea avea o pȃine,
Cȃt roata carului de mare,
La toți copiii o-mpărțea,
Cȃnd foamea era mare.
Inima bună, zȃmbet cald
Avea bunica noastră
La ea ne adunam și noi
Și toată strada noastră.
Azi dudul care-a fost tăiat,
Umbră nu mai aruncă;
Nepoatele cȃnd vin ȋn sat,
Ȋn dud nu se mai urcă.
Nici pȃinea nu o mai ȋmparte
Bunica de la țară.
Mama a devenit bunică,
Pentru a treia oară.
Bunica doarme-n cimitir,
Alături de bunicu’
Mama și tata sunt acum,
‘Bunica’ și ‘bunicu’.
Ȋn locul dudului sunt flori
Și-avem și-o altă casă,
Iar pe copii de sărbători
Mama i-adună acasă.

                * * *
Acum, cȃnd anii au trecut
S-a dus și biata mamă,
Nu mai vedem ca ȋn trecut,
Prin curte-a ei năframă.
Doar tata bietul a rămas
S-aștepte mai departe;
Nepoții, fetele cȃnd au răgaz,
Se-adună de departe;
Nu mai e dudul plin de dude,
Și nici căsuța cu tȃrnaț
Bunicu-i singur azi ȋn curte
Și-ar pune zilele ȋn laț.

(Poezie ȋncepută in 2002 la Cluj și terminată azi 11.03.2014 ȋn Calw )

Altarul sufletului meu

Altarulsufletuluimeu

Art – Pui Mun Law “Shadowscapes” http://www.shadowscapes.com/image.php?lineid=32&bid=899

Altar în suflet, eu ţi-am ridicat,
Să te pot plânge, să pot să-mi amintesc
Să mă rog ţie ne-ncetat
Să ne păzeşti de rele, alta nu doresc!
Tu ne-ai iubit mereu şi grijă ne-ai purtat;
Acum că nu mai eşti, e greu;
De-aceea înger scump, altar ţi-am ridicat,
În cuibul sufletului meu.
Şi frig dacă ţi-e mamă, acolo unde eşti,
La mine-n suflet, te aştept să vii;
Să stai cu mine, să te încălzeşti
Să nu mai pleci; să-i simţi şi pe copii.
Iubindu-i eu, aproape-i vei simţi
Şi ei vor şti că tu ne eşti aproape,
Cât mi-aş dori cu noi, să poţi să fii,
Dar nu mai eşti, tu te-ai retras în noapte.
Doar sufletul tău dulce, alături ne-a rămas
Ne ţine-uniţi, la bine şi la greu;
Doar atât şi lacrimile-n glas,
Ne amintesc că te-om iubi mereu!

28.08.2005

Testament pentru nepoți

Cȃnd n-oi mai fi să ȋți aduci aminte
Ce-ți spun acum, deși nu am cuvinte;
Aș vrea să-ți las copile moștenire
Iubirea mea, ȋntreaga omenire;
Lacrimile mele, multe-amare
Le-aș preschimba-n mărgăritare,
Să-ți las copile-n zi cu soare,
Iubirea mea cȃt e de mare!
Și-ți las al meu zȃmbet senin,
Nu pe cel strȃmbat de chin.
Nu-ți las durerea mea, nici chinul;
Ȋti las grădina unde-nflorește crinul;
Și trandafirii, macii, garofița,
Ȋti las copile dragă și căsuța.
Ȋți las livada mea cu fructe
Și ȋți mai las dorințe multe.
Să faci ce știi cu ele toate,
Să ȋți dea Domnul sănătate!
Poveștile șoptite seara la culcare,
Surprize dulci și rȃsete sub soare,
Secrete mici și mari la ȋnceput de viață
Acestea toate buna ți le lasă!

Și toate clipele frumoase
Seri de iarnă lungi, geroase,
Ȋți las și jocurile noastre toate,
Poveștile din miez de noapte;
Ȋți las și dorul meu de libertate
Și aripi ca să zbori departe;
Eu n-am putut, doeam să-ti fiu aproape!

* * *
Ȋți cer din cȃnd ȋn cȃnd să ȋmi aduci o floare
Să nu mă uiți și să nu plȃngi – așa e viața… trecătoare!

Cluj – ȋnceputul lunii iulie 2004

(mama ȋncă mai trăia, a murit in 13 iulie)

Poezie din volumul – ‘Altarul sufletului meu’