Cȃnd n-oi mai fi să ȋți aduci aminte
Ce-ți spun acum, deși nu am cuvinte;
Aș vrea să-ți las copile moștenire
Iubirea mea, ȋntreaga omenire;
Lacrimile mele, multe-amare
Le-aș preschimba-n mărgăritare,
Să-ți las copile-n zi cu soare,
Iubirea mea cȃt e de mare!
Și-ți las al meu zȃmbet senin,
Nu pe cel strȃmbat de chin.
Nu-ți las durerea mea, nici chinul;
Ȋti las grădina unde-nflorește crinul;
Și trandafirii, macii, garofița,
Ȋti las copile dragă și căsuța.
Ȋți las livada mea cu fructe
Și ȋți mai las dorințe multe.
Să faci ce știi cu ele toate,
Să ȋți dea Domnul sănătate!
Poveștile șoptite seara la culcare,
Surprize dulci și rȃsete sub soare,
Secrete mici și mari la ȋnceput de viață
Acestea toate buna ți le lasă!

Și toate clipele frumoase
Seri de iarnă lungi, geroase,
Ȋți las și jocurile noastre toate,
Poveștile din miez de noapte;
Ȋți las și dorul meu de libertate
Și aripi ca să zbori departe;
Eu n-am putut, doeam să-ti fiu aproape!

* * *
Ȋți cer din cȃnd ȋn cȃnd să ȋmi aduci o floare
Să nu mă uiți și să nu plȃngi – așa e viața… trecătoare!

Cluj – ȋnceputul lunii iulie 2004

(mama ȋncă mai trăia, a murit in 13 iulie)

Poezie din volumul – ‘Altarul sufletului meu’